Povestea incredibilă a aisbergului care a scufundat Titanicul

Bucata de gheață ar mai fi avut doar câteva săptămâni de viață în momentul în care a lovit vasul de croazieră, numit Titanic.

Atunci când zăpada cade, proprietățile apei intră într-un dans delicat. Fulgii de zăpadă cad ca piesele de domino. Praful formează un cristal, iar aspectul acelui cristal atrage mai multe cristale până când formează dendrite lungi în jurul firului de praf, asemeni furnicilor în jurul unei bucăți de ciocolată. Atât timp cât fulgul de zăpadă rămâne mai ușor decât aerul, acesta va pluti. Însă, de îndată ce această limită este depășită, gravitația își va spune cuvântul.

• Copiii neandethalieni ar fi colecționat fosile la fel cum cei de azi colecționează abțibilduri
• „Fluierul morții” al aztecilor are un efect ciudat asupra creierului uman

Zăpada are tendința de a cădea în locurile în care a mai căzut deja. Și chiar dacă fiecare fulg de zăpadă este diferit, nu sunt atât de unici pe cât ni s-a spus. Temperaturile scăzute produc fulgi care arată ca gloanțele sau acele. Vremea foarte rece este trădată de forma clasică a unei prisme cu șase laturi sau un cristal asemănător cu o ferigă cu șase ramuri radiante, indică Smithsonian Magazine.

Probabil că această formă de zăpadă asemănătoare unei ferigi a căzut într-o zi, acum cincisprezece mii de ani, pe straturile de gheață ale Groenlandei. Masa de uscat era deja acoperită de gheață de aproximativ trei kilometri. Cu timpul, fulgii proaspeți au coborât în gheață, ascunși de lumina zilei și au fost comprimați prin presiune până la o treime din dimensiunea lor originală.

Dansul gheții

Potrivit geologiei, au trecut mii de ani și s-au întâmplat puține. Zăpada care a început ca fulgi s-a transformat în gheață glaciară densă, pe măsură ce s-a deplasat rapid, aproximativ 6,5 kilometri pe an, spre coasta de vest a Groenlandei. Gheața slăbește pe măsură ce se apropie de coastă, deoarece în fiecare zi, în special vara, pereții enormi de gheață se desprind de pe ghețar și cad în ocean.

Așa se formează aisbergurile oceanice. Totuși, un anumit aisberg a căzut în vara lui 1909, iar apoi s-a îndreptat spre notorietate. Acest aisberg avea mai mult de trei kilometri lățime și o sută de metri înălțime la formare, fiind suficient de mare pentru a depăși Colosseumul din Roma și toate piramidele la un loc, cel puțin înainte de a începe să se topească. Acesta avea să se înalțe deasupra celui mai mare vas cu aburi conceput vreodată. Interesant mai este și faptul că lucrările de construire la Titanic au început în vara lui 1909.

Acea navă cu aburi, cunoscută întregii lumi drept Titanic, a fost concepută cu o ambiție competitivă pentru dimensiune și opulență. Ar fi fost cel mai mare și cel mai luxos vas de pasageri care a plutit vreodată. Construit pe parcursul a trei ani, a fost un triplet, proiectat de White Star Line cu două nave surori, Olympic (1911) și Britannic (1915). Au fost concepute pentru a-i transporta pe cei bogați, celebri și bine conectați, peste Oceanul Atlantic, în cabine ornamentate, cu facilități victoriene elegante. Biletul cel mai scump de pe Titanic costa 60.000 de dolari în valuta actuală și oferea pasagerului acces la o sală de mese de elită, săli de conferințe cu lambriuri de stejar, o baie turcească, o piscină cu apă sărată, ferestre enorme și o orchestră.

Un vas de lux conceput pentru cei bogați

Niciuna dintre aceste facilități nu a mai contat în cele din urmă. Nava a coborât de pe un doc uscat din Irlanda de Nord la începutul anului 1912 și s-a oprit pentru a face preluări în Cherbourg, Franța și Queenstown, Irlanda, înainte de a se întoarce spre vest, spre New York. Odată plin, documentele de bord înregistrau aproximativ 2200 de persoane, dintre care mai bine de o treime reprezenta echipajul.

La acea vreme, oamenii știau puțin despre comportamentul aisbergurilor, cu excepția faptului că majoritatea s-au topit undeva în Cercul Arctic. John Thomas Towson, un om de știință devotat navigației, care a scris o carte intitulată „Informații practice despre deviația busolei”, a observat în 1857 că aisbergurile nu erau diferite prin comparație cu rocile formate de-a lungul mileniilor ca efect al rocilor și presiunii.

Towson știa că aisbergurile reprezentau un pericol existențial pentru corpurile de lemn ale navelor din secolul al XIX-lea. Cocile de oțel erau invincibile, a spus el, dar teoria era bazată pe presupuneri, nu pe experiență. Un număr atât de extrem de aisberguri a călătorit spre sud prin strâmtoarea de est a Grand Banks din estul Newfoundland, încât în 1912 Garda de Coastă a SUA a poreclit zona „aleea aisbergurilor”.

„Aleea aisbergurilor”

Vreme de trei ani, masa de gheață a perindat apele arctice. La un moment dat, a călătorit spre nord și a petrecut vara anului 1910 mai departe, spre Polul Nord. Apoi a prins curentul Labrador, care duce apa înghețată spre sud. Majoritatea aisbergurilor se topesc în primul an. Doar 1% din aisbergurile emisferei nordice supraviețuiesc acestei zone deșertice și, în cele din urmă, doar unul din câteva mii ar ajunge la 41 de grade nord, la aceeași latitudine ca și orașul New York și direct în calea navelor transatlantice.

Atunci când s-a scufundat în 1912, Titanicul a ajuns la aproape 4 kilometri adâncime și a lovit fundul mării cu mai mult de 48 de kilometri la oră. Mormântul oceanic al navei era atât de îndepărtat încât locația sa a rămas un mister până în 1985, atunci când o echipă care a beneficiat de submarine și ambarcațiuni de adâncime a reușit să facă niște instantanee neclare. A fost nevoie de 73 de ani, aproape cât o viață de om, pentru a găsi cel mai ilustru și mai fascinant naufragiu din toate timpurile.

Acest curs de evenimente a devenit atât de cunoscut încât este ușor să uiți cel mai uluitor detaliu: cât de aproape a fost să nu se întâmple. După trei ani în derivă, masa de gheață ar mai fi rezistat probabil o săptămână, cel mult două. Devenea tot mai mică pe măsură ce pătrundea în ape mai calde.

Ghinionul pe care l-a avut Titanicul

Potrivit unor estimări, mai multe aisberguri plutesc astăzi decât în ​​era Titanicului, în mare parte fiind rezultatul unei ape mai calde care provoacă apariția mai frecventă a ghețarilor. Progresele în monitorizarea radar, GPS și a aeronavelor, împreună cu navele mai mari și mai bine proiectate, au redus pericolul aisbergurilor pentru nave.

Cu toate acestea, aisbergurile rămân încă o amenințare. În 2007, o mică navă de croazieră de lângă Antarctica numită MS Explorer a fost lovită de un aisberg nevăzut. După ce bucata a spart partea de tribord, pasagerii s-au repezit la bărcile de salvare și au fost salvați câteva ore mai târziu de o altă navă de croazieră din apropiere.

Dar niciun aisberg nu va fi vreodată la fel de faimos ca cel care a scufundat Titanicul. Orice altă săptămână și o navă pe care nimeni nu credea că se poate scufunda și-ar fi încheiat călătoria inaugurală. În orice altă zi și aisbergul ar fi fost o fracțiune din dimensiunea lui periculoasă. La orice altă oră, ar fi fost la sute de metri distanță.

Vă mai recomandăm și:

Ce s-a întâmplat în „croaziera morții” care a recuperat cadavrele de pe epava Titanicului?

Titanic, dincolo de mit. 10 lucruri neştiute despre cea mai cunoscută tragedie maritimă din istorie

„Titanicul din munți”. Cea mai ghinionistă gară din Europa va deveni un hotel de 5 stele

O nouă misiune la bordul epavei Titanic a fost aprobată. Ce încearcă să recupereze cercetătorii